Toţi avem momente bune şi rele în viaţă. Fiecare persoană reacţionează în mod diferit. Unii reuşesc să treacă foarte uşor peste orice problemă cu zâmbetul pe buze, nu îşi pierd încrederea în ei, în ceilalţi, în ziua de mâine, rămân mereu optimişti. Şi de partea cealaltă sunt cei care la cel mai mic eşec, cedează, abandonează şi nu reuşesc să se adune şi să meargă mai departe. Nu mai găsesc lumina de la capătul tunelului.
Este foarte important ca atunci când ai o problemă să nu devii pesimist, să încerci să vezi partea bună a situaţiei, să nu abandonezi şi să cauţi putere să te ridici şi să mergi mai departe. Chiar dacă uneori toate te copleşesc, chiar dacă ai senzaţia că toate doar ţie ţi se întâmplă, te înşeli. Toţi trecem prin diferite încercări în viaţă, mai grele sau mai uşoare, dar fiecare cu un rost.
Nu toţi ştim cum să trecem peste o problemă. Şi atunci este important să învăţăm. De ce? Atât ca să ne putem ajuta pe noi înşine, cât şi pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru.
Şi totuşi de unde să îţi iei putere să mergi mai departe? Încearcă să fii optimist şi să zâmbeşti. Trebuie să ai încredere în tine. Învaţă să iei lucrurile pe rând. Dacă ai rezistat până acum, cu siguranţă vei face faţă unei noi zile. Trebuie să ai încredere în ceea ce poţi să întreprinzi, în ceea ce eşti. Încearcă să ai în jurul tău oameni optimişti, prieteni pe care ştii că te poţi baza.
Trebuie să speri. Trebuie să lupţi. Trebuie să mergi mai departe.
Am învăţat că uneori e bine să renunţi pentru a obţine exact ceea ce ţi-ai dorit. Uneori calea pe care o alegem pentru a obţine ceva nu e întotdeauna cea mai potrivită. Abia când renunţi la ea poţi vedea alternativa. Am (re)învăţat, însă, că, indiferent cum evoluează lucrurile, e bine să-ţi doresti. Că obţii sau nu, dorinţa este cea care te face să evoluezi. Am învăţat că în momentul în care nu mai ai dorinţe nu mai ai nimic.
Am învăţat că trebuie să îmi încarc bateriile înainte să se descarce definitiv. Atunci când nu mai au strop de energie în ele e posibil ca resuscitarea lor să îţi ia atât de mult timp, încât să pierzi enorm. Să pierzi ce nu te-ai fi gândit niciodată că e posibil să pierzi. Am învăţat chiar să şi pierd, căci la un moment dat a venit şi momentul acela. Dar am învăţat că aş fi putut să nu pierd niciodată dacă la un moment dat m-aş fi oprit o clipă şi mi-aş fi acordat o şansă.
Am învăţat să îmi acord şi mie o şansă, nu doar celorlalţi. Am învăţat că şi eu, din când în cand, merit asta. Am învăţat că oţelul e potrivit pentru altele, nu pentru oameni. Şi că până şi el, la un moment dat, se poate îndoi dacă tot loveşti. Am învăţat să nu mai lovesc, că până la urmă tot doare.
Am învăţat că lucrurile trebuie făcute la timpul lor sau mai bine nu le mai faci deloc. Că ce poţi lăsa pe mâine e bine să faci azi, că mâine nu ştii ce mai e. Că planurile se fac şi se desfac şi dacă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, cea mai bună socoteală e cea din târg. ÎNTOTDEAUNA. Altfel, rămâi cu socoteala.
Am învăţat că niciodată, sub nici o formă, în nici un context şi pentru nici un motiv nu e bine să te grăbeşti. Indiferent ce sau cine te-ar grabi şi indiferent de ce, e bine sa îţi iei întotdeauna răgazul necesar pentru a nu uita ceva important pentru tine într-un loc în care e posibil să nu mai ajungi vreodată. Indiferent dacă te gândeşti că vei reveni, indiferent dacă în momentul ăla nu îţi pui problema că e ultimul, indiferent că vorbim de prieteni, colegi, parteneri, iubiţi, indiferent de locul unde te-ai afla, dacă ceva e important pentru tine e bine să te asiguri că îl ai.
Frustrarea de a nu avea un lucru atunci când ai nevoie de el şi de a aştepta o perioadă mult prea lungă să îl primeşti înapoi (poate chiar să nu îl mai primeşti niciodată), neputinţa de a-l recupera atunci când vrei, frustrarea de a nu depinde de tine şi de a aştepta “îndurarea” cuiva de a-ţi “deschide uşa” sunt atât de mari, pe cât poate fi şi regretul, care e, oricum, inutil. Şi asta doar pentru o clipă de neatenţie. Doar pentru că nu te-ai uitat la tine, pe lângă tine, în geantă, în buzunare etc. Doar pentru că ai înzestrat persoana care deţine cheile cu încredere şi poate chiar mai mult. Doar pentru că, probabil, ţi-ai spus, lasă că îl iau mâine sau poimâine. Când realizezi că mâine nu e chiar mâine e deja târziu. Iar dacă înzestrezi oamenii cu ce crezi tu ca au sau vrei tu să aibă e bine să o faci conştient fiind că înzestrarea asta poate fi doar proiecţia ta şi nimic altceva. Dar mai bine nu te grăbeşti.
Trebuie să speri. Trebuie să lupţi. Trebuie să mergi mai departe. Si Slava Domnului am pentru cine sa merg mai departe. Am fost foarte aproape sa "ma duc", dar Cineva acolo sus ma iubeste.
Multumesc celor care au fost alaturi de mine.
