Neincredere, nehotarare.....

     
     Toti ne punem intr-un fel sau altul astfel de intrebari. Cat ni le punem doar noua, cat este doar o autoverificare a ceea ce dorim, teoretic, nu este o problema. Problema apare cand incepem sa punem astfel de intrebari celorlalti. Cand nehotararea si nesiguranta noastra ajung sa se reflecte in cei de langa noi. Si atunci credem ca ei sunt asa si nu noi. Nu ne dam seama ca vedem reflectate in ei temerile noastre.
        Si toate acestea pentru ca nu avem deloc incredere in noi, in ceea ce ne dorim. Si neincrederea aceasta ne duce la acea stare de nesiguranta de permanenta nevoie de a verifica, de a controla, de a intinde capcane.
       Sufăr de o boală. Mă rog, încă una… Port tot timpul cu mine un sac...... plin cu neîncredere. Am trecut printr-un episod mai ciudat mai demult (ca noi toţi), iar trecerea aceea nu a rămas fără u rme. Am dobândit “boala neîncrederii”.  Mi se spune, dar treptat te poţi vindeca… există tratamente, există prieteni, există iubire, există Credinţă… 
      Toate acele ingrediente ce fac posibilă vindecarea?  Poate.... numai că procesul e greu, e de durată, iar uneori nu dă nici rezultate. Cel mai greu e atunci când neîncrederea – în alţi oameni, în tine, în EL… – face victime colaterale. Ucide prieteniile dintre oameni. Atunci e cel mai greu să faci faţă dezastrului ce rămâne în urmă. Atunci neîncrederea doare. Groaznic. 
     Si mai rău e atunci când simţi că această Credinţă o percepi ca fiind surogat, sau refugiu, ori ultim mijloc de scăpare. Când “simţi” acut că… de fapt nu prea simţi, că nu crezi, că nu iubeşti… îndeajuns de mult, de trainic şi de curat încât să strigi şi tu: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Atunci din nou neîncrederea doare.      
     Îmi spunea un prieten cu ceva timp în urmă: “prietenia e un lucru rar şi se bazează pe încredere”. Avea dreptate. Poate asta (mă) doare, de fapt, cel mai mult…
      Cred că răspunsul la întrebare ar putea veni dintr-o simplă “măsurare”, punere în balanţă a riscurilor: riscul să fii adeseori dezamăgit de alţii (în prima variantă – cea curajoasă) dar şi cu eventualitatea unor surprize plăcute la care nu te-ai fi aşteptat, ori riscul de a fi continuu dezamăgit de tine însuţi (în cea de-a doua variantă – ce dă o falsă impresie a siguranţei şi omoară toate speranţele încă din faşă). Aşa pusă problema, parcă “alegerea” devine mult mai uşoară, nu…?