joi, 30 decembrie 2010

O gustare cu Dumnezeu....



    Nu pot sta departe de ideea de a nu mai posta pe acest blog. Fiecare avem un suflet drag pe care il iubim, pe care il indragim. Azi, in tristetea mea, mi-am adus aminte de o poveste......


     "A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
     Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă o bătrână amărâtă care se uita atât de plictisită la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
     Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânei, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acesteia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrâna i-a oferit un zâmbet.
     Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânei, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrâna i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
     Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi s-o îmbraţişeze pe colega sa de bancă. Bătrâna surprinsă de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
      Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
     Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”
    Între timp, bătrâna a ajuns şi ea acasă şi fiul ei, observând privirea paşnică a mamei, nu a ezitat să n-o întrebe: “Mamă, ce ai facut azi de eşti aşa fericită? Cine ţi-a adus această fericire?” Ea i-a răspuns liniştită: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”


Morala: 


    Prea des uităm puterea unei îmbrăţişări din suflet, a unui zâmbet sincer, o vorbă bună, o privire senină sau o ureche ascultătoare. Uităm că poate nouă ne-au tranformat o zi obişnuită într-o zi specială sau chiar ne-au schimbat întregul fir al vieţii. Şi totul fără să cerem, am primit exact când aveam nevoie mai mult! Iar noi, în rutina în care am intrat, uităm să mai şi oferim..., nu neapărat din egoism, dar am uitat să oferim fără să aşteptăm nimic în schimb...
   "Să deschidem ochii larg, să privim cu inima, să auzim cu sufletul şi să atingem cu gândul!"


   Cu drag, pentru sufletul meu, acest nou an sa il incepem cu speranta si dragoste in suflet. Si, sa nu uiti  : TE IUBESC !
   

marți, 28 decembrie 2010

Ultima postare.....



    Incepand de la Anul Nou, grija noastra cea mai mare trebuie sa fie alta. Cel mai mare lucru este sa ne innoim viata, sa luam aminte, cu fiecare an nou sa lasam cate un pacat care ne stapaneste cine stie de cand si sa punem in locul lui o virtute. Sa iertam greselile celor ce ne-au suparat, sa-i iertam pe toti, sa incepem Anul Nou cu inima curata si cu credinta in Dumnezeu. Sa nu incepem la crasma cu betie, cu fluiere, cu cate si mai cate petreceri. Ca daca incepi bine din ziua intai, fiindca ziua buna se arata de dimineata, asa o sa-ti meargă tot timpul!
                                         
video
video

luni, 27 decembrie 2010

Anul 2011.......

      In  anul 2001, Carl Johan Calleman şi John Major Jenkins au avut o discuţie despre semnificaţia sfârşitului timpului din calendarul Mayaş, acordând atenţie sporită chestiunii dacă energiile calendarului mayaş se resorb în data de 28 octombrie 2011 sau în data de 21 decembrie 2012, diferenţa de 420 de zile dintre cele două momente de timp fiind esenţială.
     Personal privesc cu mult interes toată această popularizare a datei de 21 decmbrie 2012, care a fost îmbraţişată chiar şi de industria oficială a filmului de la Hollywood prin producţia "2012" care a apărut la finele anului 2009. Desigur, această "oficializare" a anului 2012 eu o privesc cu atenţie, şi chiar mă întreb care este adevăratul motiv al acestei "recunoaşteri", ştiut fiind că această adevărată tentaculă "media" a Noii Ordini Mondiale (care este Hollywood) nu face nimic la întâmplare, cu atât mai mult cu cât acest film a avut un buget uriaş.
     Ca să avem o bază de discuţie, filmul 2012 accentuează finalul apocaliptic şi distrugerea planetei, precum şi ideea salvării doar a unui mic număr de privilegiaţi care dispun de poziţii sau resurse financiare importante. Această inoculare a ideii de fatidic şi că "nimic nu mai este de făcut", specifică promotorilor Noii Ordini Mondiale, mă face să cred exact contrariul, şi anume, că ACUM este un moment esenţial care trebuie să fie folosit pentru a acţiona (vom vedea cum) pentru a ne asigura că suntem cu adevărat pregatiţi pentru Ascensiune.
    Carl Johan Calleman afirmă că adevărata dată de încheiere a calendarului mayaş este 28 octombrie 2011, deci cu 420 de zile mai devreme decât oficial. Să vedem pe ce se bazează el când susţine aceasta...

28 octombrie 2011  

     În primul rând, nicunul dintre cei care îmbraţişează ideea datei de 28 octombrie 2011 nu priveste la asta ca la un sfârşit apocaliptic predeterminat şi implacabil, şi evident că ei nu privesc la această dată cu frică sau teamă. Acesta este un aspect deosebit de important, după cum vom vedea.
    Trebuie să menţionez că s-au format două curente de opinie majore, în jurul acestor două date, aşa cum era de aşteptat. Unul dintre ele (cel asociat datei de 21 decembrie 2012) este fundamentat doar pe credinţă, iar celălalt (asociat datei de 28 octombrie 2011) este bazat pe dovezi şi evidenţe.
    Propunerea datei de 21 decembrie 2012 are la bază credinţa (încă nedemonstrată) că precesia echinocţiilor (un ciclu de 26.000 de ani) înseamnă cu adevărat ceva pentru om şi pentru această planetă, deşi niciunul dintre susţinători nu s-a deranjat să aducă dovezi sau probe în acest sens.
    În contrast, data de 28 octombrie 2011 a fost determinată ca urmare a unor analize ştiinţifice numeroase pornind de la multe surse mayaşe străvechi care descriu evoluţia cosmică în toate aspectele sale complexe. Mai mult, deşi întradevăr mayaşii îşi bazau predicţiile şi profeţiile pe momentele de trecere dintre baktun, katun, etc (unităţi de măsură a calendarelor mayaşe), niciun text mayaş străvechi nu menţionează ciclul de 26.000 de ani (precesia echinocţiilor).
     Din moment ce susţinătorii datei de 21 decembrie 2012 nu reuşesc să identifice aceste puncte de trecere, de tranziţie în calendarele mayaşe, rezultă că faimoasa concluzie că "sfârşitul timpului va fi pe 21 decembrie 2012" nu este verificabilă prin prisma predicţiilor şi profeţiilor curent recunoscute în domeniu, ceea ce înseamnă că este o premiză (un punct de plecare) greşită din punct de vedere ştiinţific.
     De aceea, 21 decembrie 2012 este mai degrabă o credinţă decât o dovadă ştiinţifică. Este ca o nouă religie. Bazată doar pe credinţă, a luat naştere o adevărată cultură care se hrăneşte pe sine însăşi prin fantezii, temeri şi speranţe care sunt proiectate pe acest teren fertil. 
Antagonic, data de 28 octombrie 2011 este ceva care poate fi înţeles în mod raţional.

  De ce calendarul mayaş are o dată de final?

     Pentru că el exprimă un cu totul alt fel de timp decât toate celelalte calendare cunoscute. Majoritatea calendarelor, cum sunt cel Gregorian, Musulman, Budhist sau Evreiesc, se bazează pe cicluri astronomice şi reflectă un timp de natură continuă. Ele descriu un timp măsurabil prin mijloace mecanice, aspect pe care vechii greci il numeau Cronos, acesta fiind singurul timp pe care civilizaţia actuală îl recunoaşte.
     Din moment ce toate aceste cicluri astronomice, fie ele ale Lunii, ale Soarelui sau precesia echinocţiilor, vor dăinui în continuare miliarde de ani fără schimbare, nu există niciun motiv pentru care calendarele bazate pe aceste cicluri să se încheie vreodată. Din moment ce calendarul mayaş are o dată de încheiere, este clar că el se bazează pe un alt fel de timp, diferit de cel măsurabil mecanic, iar data sa de final trebuie să fie înţeleasă în lumina unui alt fel de timp, acela bazat pe conştiinţă, pe care grecii străvechi îl numeau Kairos.
     Străvechile surse mayaşe, de exemplu templul de la Palenque, afirmă în mod explicit că marele calendar mayaş se bazează pe Copacul Lumii, sau ceea ce în alte culturi este cunoscut ca Copacul Vieţii.
     Timpul calendarului mayaş este cuantificat, fiind descrise anumite stări cuantice ale Copacului Cosmic al Vieţii. De aceea trebuie să privim în lumina acestor transformări temporale cuantificate pentru a înţelege corect adevăratele momente definitorii ale vieţii, dar şi ale civilizaţiilor umane.
    Copacul Cosmic al Vieţii din centrul Universului nostru (ca sursă a schimbărilor cuantice) a fost descoprit de către ştiinţa modernă abia în anul 2003. Iar faptul că este real, şi nu un simplu mit sau simbol, ne cheamă la o revoluţie spirituală, la o re-gândire a întregii noastre existenţe. Afectează nu numai aspectele ştiinţei, ci şi modul în care evaluăm profeţiile religioase, care adesea fac referire la Copacul Vieţii.
     Înţelegerea faptului că timpul mayaş este cuantificat ne oferă o explicaţie de bun simţ şi un mod corect de a privi spre sfârşitul unei astfel de cuante din calendar, şi anume la sfârşitul timpului actualei ere. Anume, acest sfarsit nu este un moment de sfârşit al lumii, ci doar al acestei (actualei) cuante de timp.
     Sfârşitul timpului arată doar punctul de maximă evoluţie cuantică a Copacului Vieţii, şi anume momentul în care acesta atinge starea sa cuantică cea mai înaltă. Această stare este baza pe care se clădeşte mileniul de pace despre care se vorbeste în Cartea Revelaţiilor, sau - pentru a folosi un corespondent hindus - înseamnă eliberarea de ciclurile karmice.
     Aproape toate conflictele şi războaiele din istoria umanităţii îşi au originea în aceste schimbări cuantice de energie cosmică şi numai când acestea ajung la un final putem spera la naşterea unei lumi pline de armonie. De aceea, sfârşitul calendarului mayaş nu înseamnă deloc sfârşitul vieţii pe Pământ sau vreo apocalipsă predeterminată prin care lumea ajunge la final.
     Această dată de sfârşit a calendarului mayaş are semnificaţia că toate aceste schimbări bruşte între energiile cosmice ajung la un final, şi de aceea mulţi intuiesc că ceea ce va veni (anul 2012) va fi foarte special. Procesele cosmice care au determinaDe ce calendarul mayaş are o dată de final?
     Pentru că el exprimă un cu totul alt fel de timp decât toate celelalte calendare cunoscute. Majoritatea calendarelor, cum sunt cel Gregorian, Musulman, Budhist sau Evreiesc, se bazează pe cicluri astronomice şi reflectă un timp de natură continuă. Ele descriu un timp măsurabil prin mijloace mecanice, aspect pe care vechii greci il numeau Cronos, acesta fiind singurul timp pe care civilizaţia actuală îl recunoaşte.
    Din moment ce toate aceste cicluri astronomice, fie ele ale Lunii, ale Soarelui sau precesia echinocţiilor, vor dăinui în continuare miliarde de ani fără schimbare, nu există niciun motiv pentru care calendarele bazate pe aceste cicluri să se încheie vreodată. Din moment ce calendarul mayaş are o dată de încheiere, este clar că el se bazează pe un alt fel de timp, diferit de cel măsurabil mecanic, iar data sa de final trebuie să fie înţeleasă în lumina unui alt fel de timp, acela bazat pe conştiinţă, pe care grecii străvechi îl numeau Kairos.
    Străvechile surse mayaşe, de exemplu templul de la Palenque, afirmă în mod explicit că marele calendar mayaş se bazează pe Copacul Lumii, sau ceea ce în alte culturi este cunoscut ca Copacul Vieţii.
    Timpul calendarului mayaş este cuantificat, fiind descrise anumite stări cuantice ale Copacului Cosmic al Vieţii. De aceea trebuie să privim în lumina acestor transformări temporale cuantificate pentru a înţelege corect adevăratele momente definitorii ale vieţii, dar şi ale civilizaţiilor umane.
    Copacul Cosmic al Vieţii din centrul Universului nostru (ca sursă a schimbărilor cuantice) a fost descoprit de către ştiinţa modernă abia în anul 2003. Iar faptul că este real, şi nu un simplu mit sau simbol, ne cheamă la o revoluţie spirituală, la o re-gândire a întregii noastre existenţe. Afectează nu numai aspectele ştiinţei, ci şi modul în care evaluăm profeţiile religioase, care adesea fac referire la Copacul Vieţii.
    Înţelegerea faptului că timpul mayaş este cuantificat ne oferă o explicaţie de bun simţ şi un mod corect de a privi spre sfârşitul unei astfel de cuante din calendar, şi anume la sfârşitul timpului actualei ere. Anume, acest sfarsit nu este un moment de sfârşit al lumii, ci doar al acestei (actualei) cuante de timp.
     Sfârşitul timpului arată doar punctul de maximă evoluţie cuantică a Copacului Vieţii, şi anume momentul în care acesta atinge starea sa cuantică cea mai înaltă. Această stare este baza pe care se clădeşte mileniul de pace despre care se vorbeste în Cartea Revelaţiilor, sau - pentru a folosi un corespondent hindus - înseamnă eliberarea de ciclurile karmice.
    Aproape toate conflictele şi războaiele din istoria umanităţii îşi au originea în aceste schimbări cuantice de energie cosmică şi numai când acestea ajung la un final putem spera la naşterea unei lumi pline de armonie. De aceea, sfârşitul calendarului mayaş nu înseamnă deloc sfârşitul vieţii pe Pământ sau vreo apocalipsă predeterminată prin care lumea ajunge la final.
     Această dată de sfârşit a calendarului mayaş are semnificaţia că toate aceste schimbări bruşte între energiile cosmice ajung la un final, şi de aceea mulţi intuiesc că ceea ce va veni (anul 2012) va fi foarte special. Procesele cosmice care au determinat evoluţia până acum nu vor mai fi operaţionale şi, după un timp necesar pentru ca toate acestea să se "aşeze", umanitatea va fi lăsată să-şi creeze propria evoluţie în mod conştient.t evoluţia până acum nu vor mai fi operaţionale şi, după un timp necesar pentru ca toate acestea să se "aşeze", umanitatea va fi lăsată să-şi creeze propria evoluţie în mod conştient.

   CONCLUZIE: Viata este ca mersul prin padure .Unii gasesc usor cararile batatorite, altii merg prin hatisuri. Unii dau usor peste luminisuri,iar altii,traverseaza rape,povarnisuri,urcusuri.. .Ce este sigur,este ca mai devreme, ori mai tarziu,toti ajungem la capatul padurii . Acolo se opresc toti pentru odihna.

vineri, 24 decembrie 2010

Poveste .....la final de an





      Existã o poveste fãrã nici un copil care sã o rosteascã în paşii lui spre visare, o poveste pentru oameni ca noi, mereu grãbiţi sã realizãm nimicuri, sã recreãm valori şi sentimente, mereu alergând pe drumuri individuale…O poveste ce nu începe cu “a fost odatã ca niciodatã” ci, “ a fost dintotdeauna un om…”
    A fost dintotdeauna un om ce nu s-a bucurat de sãrbãtori pentru simplul fapt cã nu credea în ele. Nu a reuşit nimeni sã-l convingã ca Iisus s-a nãscut. Sau cã Moş Nicolae şi Moş Crãciun existã. Sau cã Noul An e un prilej de sãrbãtoare.
    A fost dintotdeauna un om ce nu s-a dat în lãturi în a celebra dupã datinã Sfântul Crãciun şi Noul An, sacrificând oricât pentru ca oamenii din jurul lui- familie, rude, prieteni, cunoscuţi şi strãini- sã se bucure de bucate preparate cu drag, de bãuturi cu gust ales, de muzicã şi de dans, dar mai cu seamã de plãcerea de a sta împreunã la o taclalã.
   A fost dintotdeauna un om ce se regãseşte în fiecare dintre noi. Sunt ani în viaţa noastrã când nu mai ne dorim nimic de sãrbãtori decât sã dormim, când nu mai muncim nimic pentru masa de Crãciun şi de revelion, când bradul fie nu mai are rost sã îl avem, fie îl cumpãrãm gata împodobit. Sunt alţi ani când ne trezim în zori spre a pune coca pentru cozonaci, când plecãm la colindat cãtre pãrinţii, cãtre prieteni, când ne gãtim cu fast şi emoţie pentru petrecerea de revelion.
    A fost dintotdeauna un om ce te priveşte. De fiecare datã nu îţi spune nimic. Doar îţi lasã-n palmã o oglindã, puţin zgâriatã, puţin prãfuitã. Iar abia atunci când simţi cã ceva îţi lipseşte, abia atunci amintindu-ţi de ea, te priveşti. Şi în acel moment realizezi ce ai uitat sã faci, sã simţi, sã trãieşti.
   A fost dintotdeauna un om ce te aşteaptã sã-i scrii, sã-i zâmbeşti, sã-i spui despre tine, despre lumea ta, despre visele şi credinţele tale.
    A fost dintotdeauna un om ca tine…
   Povestea se încheie aici, fãrã învãţãminte, fãrã eroi. Dar te lasã pe tine sã o continui. Sã îi spui despre omul care eşti tu în luna decembrie, când timpul te aşeazã între credinţã şi civilizaţie şi între tradiţie şi filosofia unui nou început.
   Somn uşor, în visul tãu sã pãtrundã gândul înţelept şi bun, iar în urmãtoarea zi sã ai lumii ce povesti…!
                 
     Din lumina sarbatoririi nasterii Domnului si din speranta ce insoteste Noul An, ganduri bune si urari de sanatate, impliniri si bucurii tuturor!
      
    Iar pentru tine, sufletul meu,  asa cum oceanul se arunca catre tarm, asa cum muntii se inalta catre cer, asa cum copilul mic are nevoie de mama, asa am eu nevoie de tine mereu in viata mea.

joi, 23 decembrie 2010

Comunicarea in cuplu

    
       Nu dragostea tine doi oameni impreuna pe termen lung, ci respectul care exista intre ei; reciprocitatea posibila a schimburilor dintre ei si vitalitatea mesajelor pe care si le trimit unul celuilalt. Cu alte cuvinte, calitatea relatiei ofera unui cuplu suficienta consistenta pentru a infrunta diversele peripetii care sunt inerente unei vieti conjugale. 
      A trai in cuplu inseamna a accepta coabitarea a doua intimitati: intimitatea comuna si impartita, intimitatea personala si rezervata. "Exista lucruri pe care le voi imparti si le voi trai cu tine si altele pe care nu le voi imparti si nici trai cu tine". Acest lucru ii permite fiecaruia sa aiba un spatiu unde nu va fi controlat de celalalt. 
  •      A ramane in cuplu inseamna si a risca intalnirea dintre doua fidelitati: fidelitatea fata de celalalt si fidelitatea fata de sine. Cand nu mai este posibil sa-ti fii fidel tie insuti (a-ti respecta angajamentele in armonie cu respectul de sine), se va naste un conflict intra-personal care nu va avea solutie pentru cel care va trai sentimentul ca nu se mai poate respecta ramanand in relatie.        

  •      Relatia de apropiere, de intimitate care caracterizeaza un cuplu va face sa reinvie atat in unul cat si in celalalt - dar nu in acelasi moment - ranile trecutului sau (nedreptate, umilire, tradare, sentiment de neputinta sau de nonvaloare, abandon sau respingere). Va trebui atunci ca fiecare sa-si asume riscul de a purta aceasta povara, pentru ca nu putem fi terapeuti pentru partenerul nostru. 

  •      A conveni asupra unei harti a vietii de cuplu in care cinci sau sase puncte sa nu fie negociabile sub nici o forma, cum ar fi (dar fiecare cuplu va trebui sa descopere si sa enunte ceea ce este esential pentru ei):

  • • nu impune un lucru celuilalt impotriva propriei sale alegeri; 
    • nu vorbi in locul celuilalt, deoarece poti risca sa vorbesti despre tine lasand impresia ca vorbesti despre celalalt; 
    • cel care introduce o schimbare isi asuma responsabilitatea consecintelor acestei schimbari; 
    • nu pune niciodata in relatie ceva ce apartine altcuiva; 
    • asuma-ti responsabilitatea a ceea ce aduci si faci cu ceea ce primesti de la celalalt. Ceea ce echivaleaza cu suprimarea tendintei de a-l invinovati pe celalalt cu ceea ce a zis sau a facut sau cu ceea ce nu a zis sau nu a facut. 
         Modul în care îşi exprimă partenerul afecţiunea, intenţiile, iubirea 
    faţă de dv. nu este neapărat modul care doriţi ca el 
    s-o facă. Este demn de luat în seamă că el are aceste sentimente pentru dv. 
    şi le arată în modul lui specific. Puteţi discuta cu el, pentru a-l lăsa să 
    înţeleagă cum anume vă aşteptaţi să o facă. Mai departe depinde de el să 
    se poată plia pe ceea ce i-aţi spus, dar nu este obligat sa faca asa. Acest  
    lucru este valabil, reciproc.
      

       De cele mai multe ori, cuvintele spuse isi castiga importanta in comunicare prin faptul ca un dialog permite transmiterea directa a informatiei si prezinta certitudinea ca interlocutorul a primit-o.  De asemenea, un dialog este mult mai deschis rezolvarii neintelegerilor de orice fel, prin intrebari si raspunsuri clarificatoare. 
        Comunicarea non-verbala este si ea foarte importanta in orice relatie, apartinand jocului care o face sa fie mai frumoasa.  Si nu este minunat cand cel pe care il iubesti reuseste sa afle un raspuns dintr-o simpla privire a ta sau dintr-un oftat?  Comunicarea are marele castig de a mentine mult timp intensitatea unei relatii. In cazul contrar, cand in relatia respectiva intervin diverse neintelegeri, lipsa comunicarii poate duce la o ruptura definitiva. 
          Inainte de a spune ca am facut tot posibilul pentru ca relatia sa mearga, este recomandat sa ne oprim si asupra acestui aspect, al comunicarii.  Se intampla, uneori, ca intre parteneri sa intervina reprosuri care ii iau pe amandoi prin surprindere. Evident, modul in care sunt spuse conteaza foarte           
       Invata sa cultivi relatia cu mesaje suficient de pozitive pentru a nu o devitaliza si pentru a nu o lasa sa devina monotona in meandrele cotidianului. Si exista multe alte reguli de igiena relationala care trebuie descoperite pe parcursul vietii.

    miercuri, 22 decembrie 2010

    IUBIREA - un sentiment


      


         Se intampla de multe ori cand persoana de langa tine te intreaba punctual “De ce ma iubesti?”, te trezesti ca in replica nu exista un raspuns concret, ceva palpabil. Practic asta plaseaza iubirea in aria sentimentelor, a lucrurilor nedefinite.  Ce este ciudat este ca iubirea are mai multe faze si este perceputa de fiecare in parte altfel. La inceputul fiecarei relatii, vei gasi cativa naivi care vor spune ca incepi sa iubesti cand ai fluturi in stomac. Gresit spun eu, pentru ca fiecare relatie incepe frumos, cu fluturi, cu emotii… cineva spunea “Toate inceputurile sunt frumoase!”.
        Se mai zice ca iubirea este actualmente un sentiment demodat, o scuza pentru reactii ilogice, o scuza atunci cand faci lucruri pe care nimeni nu le intelege si nu le gaseste explicatia… “Frate, omul o iubeste, ce vrei acuma?!” Parerea mea?! Cred ca iubirea (sincera) este cel mai inaltator sentiment care il poate nutri vreodata un om, sentimentul care implica cele mai multe stari si schimbari la nivel personal. Cred de asemenea, ca este setimentul care intr-adevar te face sa reactionezi cel putin ciudat si cel mai tragic, inexplicabil si pentru tine. Iubirea poti spune ca este sentimentul care te implineste, de multe ori te face mai bun, te face sa lasi de la tine, te schimba fara sa iti dai seama, te pune sa faci si sa accepti senin compromisuri, te face sa incalci teorii si principii proprii care candva ti-ai jurat ca nu le vei incalca… te face sa te porti ca un copil prost, care din pacate cand se loveste nu poate fugi la mama, pentru ca in chestia asta te bagi, te bucuri si-ti vindeci ranile singur…
         Am început prin a căuta certitudini şi am ajuns să am îndoieli. Dacă aş fi lăsat ca persoana de lângă mine să se descopere singură, dacă aş fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine, dacă aş fi acceptat misterul sau dacă aş fi lăsat timpul să treacă fără a-l grăbi, dacă aş fi lăsat un dram de nesiguranţă să mi se cuibărească în suflet, poate acum nu aveam îndoieli. Dar aş fi putut trăi fără întrebări? Uneori a căuta certitudini înseamnă să cauţi ceea ce nu există. Astfel am căutat nu intensitatea sau nobleţea iubirii, ci certitudinea ei. Nevoia de certitudine m-a îndepărtat de sensibilitate. Am avut într-adevăr nevoie de certitudini? Le-am căutat cu disperare şi astfel am amplificat îndoielile. Am trăit în iluzia certitudinilor şi astfel am plătit cu preţul conştiinţei.   Multi vor spune ca : "timpul le rezolva pe toate...", insa mai cred ca, de fapt, timpul vindeca rani si distruge speranta. Aici este marea problema.
        Sau, vorba unui bun prieten "dragostea e o salata … asa ca alege ingredientele cu grija dar nu uita ca mereu e loc de surprize si de fapt condimentul schimba totul."

    luni, 20 decembrie 2010

    De ce iubim femeile?

             Fiecare bărbat şi-a pus această întrebare măcar o singură dată. De ce iubim femeile când ele ne acuză că din cauza noastră suferă, că noi nu suntem atenţi la detalii, că nu suntem atât de romantici precum doresc ele sau că preferăm o ieşire cu băietii la fotbal sau la bere în locul unei plimbări romantice. Un posibil raspuns venit din partea lui Mircea Cartarescu in cartea sa:


         "Iubim femeile pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno.
          Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun "te iubesc" exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie.  Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat......"  


          Dar... Iubirea asa cum o descrie Cartarescu, poate ca o intalnim pret de o clipa fugitiv, in realitate motivele sunt mult mai meschine incepand cu instinctul de reproducere. Fiecare  poate aduce argumente pro si contra celor scrise. Unii ar spune ca dragostea este o reactie chimica provocata de hormoni, reactie care se produce daca sunt creeate anumite conditii.
         Iubim femeile pentru ca stiu sa ne faca sa ne simtim bine . Pentru ca nimic nu te binedispune mai mult decat atunci cand iti spune prietena sau sotia anumite lucruri pe care doar femeile stiu sa le spuna si dintr-o data ti-a trecut suparare , nervozitate si ai uitat tot ce ai patit.
           Iubim femeia pentru ca ea reprezinta inceputul vietii asa cum o stim sau ne-o imaginam, este sufletul pereche dupa care alergam mereu in speranta ca va umple perfect golul din viata noastra si este cea in care ne punem sperantele ca ne va sustine cu o vorba buna atunci cand vom fi uitati de tot si de toate. 
           Cum sa nu le iubesti cand sunt frumoase, fine, delicate. Astea ar fi primele cuvinte. Sunt multe de spus despre ele. Sunt mult prea multe de spus. Cum sa nu le iubesti cand multe din ele iau viata in piept singure si incearca sa isi faca loc, multe reusind. Cum sa nu le iubesti cand multe din ele se casatoresc si nu au chiar cea mai roz viata din lume. Cum sa nu le iubesti cand au grija de noi, in acelasi timp avand grija si de casa. Nasc, cresc copii (de multe ori singure). Merg la serviciu, vin de la serviciu, gatesc, fac lectiile cu copii, spala, calca si, daca mai e timp (surprinzator, reusesc sa faca si asta), mai au grija si de ele.
           Cum sa nu le iubesti cand reusesc mai intotdeauna sa aplaneze orice conflict. Cum sa nu le iubesti cand sufera alaturi de noi, de cele mai multe ori nearatand acest lucru si incercand sa ne aduca un zambet cat de mic pe fata.Cum sa nu le iubesti cand au puterea sa ierte daca noi gresim?
        
          Poezia “Cantec Femeiesc” scrisa de Adrian Paunescu exprima multe:
    Aşa e mama şi a fost bunica
    Aşa suntem femei lângă femei
    Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
    Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.
    Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
    Ei încurcând ce ele limpezesc
    Ei numai tălpi şi ele numai palme
    Acesta e destinul femeiesc.
    Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
    Nimic măreţ, nimic impunător.
    Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
    Pun lucrurile iar la locul lor.
    Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
    Şi pentru care plată nici nu cer
    De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
    Ar fi ajuns şi dincolo de cer.
    Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
    Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
    Şi de aceea nimeni nu le crede
    Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.
    Aşa e mama şi a fost bunica
    Şi ca ele mâine eu voi fi.
    Ce facem noi, femeile? Nimica,
    Decât curat şi uneori copii.
    Suntem veriga firului de aţă
    În fiecare lanţ făcut din doi
    Ce greu cu noi femeile în viaţă
    Dar e şi imposibil fără noi…

    sâmbătă, 18 decembrie 2010

    Fata afgana

          Probabil ca una dintre cele mai celebre coperte ale revistei este cea care reprezinta straniul portret al unei tinere, cunoscuta azi in toata lumea ca "fata afgana", fotografiata in 1984 de reporterul Steve McCurry si identificata tot de acesta dupa 17 ani. Privirea verde, inghetata, a fetei de sub basmaua rosie, privind direct in ochii tai, a devenit imediat simbolul conflictului afgan si al refugiatilor si va fi pentru totdeauna emblema National Geographic. Se spune ca este cea mai usor de recunoscut coperta din lume.
         Identitatea fetei a ramas necunoscuta inca 17 ani de la publicarea chipului ei in National Geographic. Jurnalistul stia doar ca a fotografiat-o intr-o tabara de refugiati in Pakistan, dupa ce sovieticii ii omorasera parintii si ii bomardasera satul. Avea doar 12 ani. Celebra fotografie avea sa aiba un impact urias asupra lumii si avea sa atraga atentia americanilor asupra conflictului afgan. 
         Steve McCurry recunoaste sincer astazi ca habar nu avea ce impact va produce fotografia, mai ales ca nici nu prea stia ce fotografiase. Imaginea fusese luata intr-o dimineata de toamna intr-o scoala pentru refugiati din Nasir Bagh, iar instructoarea nu-i daduse voie decat sa ia trei cadre. Al treilea era cel cu Sharbat Gula - fata afgana. A avut la dispozitie cam trei minute. "Stiu doar ca atunci mi s-a parut ca are o expresie interesanta, cu ochi foarte expresivi, care aveau o putere magica si un aer de neliniste, de frica. Parea inteligenta si dezghetata.   

            Nu ne-am putut vorbi datorita barierei lingvistice si culturale, dar am simtit ca are personalitate. Privirea ei era patrunzatoare si plina de emotie", avea sa declare autorul fotografiei intr-un interviu acordat ONU in 2006. "Habar nu aveam dinainte care dintre fotografii va atinge publicul, dar nu ma gandeam la acest cadru". Dupa 11 septembrie si dupa caderea talibanilor, in 2001, Steve McCurry a intalnit-o pe Gula din nou, in timp ce realiza un documentar televizat pentru National Geographic. "Sa ma intorc acolo si sa o gasesc a fost o experienta profunda si pasionanta. Sa regasesc aceasta faptura printre miile de refugiati a fost un miracol. 
          Tot ce aveam era aceasta fotografie cu ea. Am vrut sa ramanem in tabara unde o fotografiasem si sa o cautam acolo, inainte ca acest campus sa fie distrus odata cu speranta mea de a o mai regasi. Am traversat tabara intreband la intamplare daca cineva isi amintea de ea. In final, un om a recunoscut-o, ne-a spus ca isi aminteste de ea si de fratele sau, ca traieste intr-un mic sat din Afganistan si s-a oferit sa incerce sa dea de ea. I-am dat bani de transport.
          A venit cateva zile mai tarziu cu un barbat care s-a prezentat ca fiind fratele Gulei. Avea aceeasi privire patrunzatoare care imi amintea de ea. Dupa mai multe ore de discutii, fratele si sotul Gulei au acceptat sa o reintalnesc si sa o fotografiez. Eram realmente surprinsi ca am reusit sa o intalnim dupa atatia ani si atat de putine indicii. Avand timp de 17 ani in gand imaginea unei tinere de 12 ani, am avut un soc reintalnind-o la 30. Obrazul sau era marcat de anii petrecuti intr-o tabara de refugiati, dar eram usurati sa vedem ca este in viata si fericita, ca avea o familie si traia in pace in Afganistan". Fotograful crede si astazi in faptul ca a atras atentia lumii asupra acestui conflict printr-o simpla fotografie si spune ca pentru el a-i fotografia pe acesti oameni a fost maniera in care i-a putut el ajuta. 
          "Dupa 22 de ani de cand am facut aceasta fotografie, nu trece o zi macar fara sa primesc un telefon, o scrisoare sau un e-mail care sa nu-mi ceara detalii despre fata afgana. Ma fascineaza inca sa vad cum reactioneaza oamenii la aceasta fotografie", spune Steve McCurry. Cand a reintalnit-o pe Gula, aceasta nu vazuse niciodata fotografia de pe coperta revistei si nu stia ca era un simbol.

    vineri, 17 decembrie 2010

    Obiceiuri de Craciun

              Crăciunul s-a sarbătorit pentru prima oară în Roma, în preajma anului 337, după afirmaţile Papei Iuliu. Obiceiul s-a răspândit în Siria, la Costantinopol şi în scurt timp s-a extins în întreaga lume, printre ţările creştine.  Obiceiuri care trebuiau respectate cu orice preţ existau şi atunci. Astfel, în ajunul Crăciunului nimeni nu avea voie să muncească în păduri, pe păşuni, ci doar în preajma gospodăriei pentru a asigura cele trebuincioase casei. 
           Nu se cerea, dar nici nu se dădeau împrumuturi. Femeilor le era interzis să coasă, să ţeasă sau să spele vasele, pentru că acest lucru aducea ghinion. Rufele spălate şi puse la uscat în ajunul Naşterii Domnului, erau renumite ca “vestitoare” de boli. Chiar şi felul în care dormeau animalele avea o anumită semnificaţie. Dacă acestea se odihneau pe partea stângă, iarna urma să fie lungă şi geroasă. Pentru a nu avea “noroc” de soţii urâte, băieţii tinerii nu aveau voie să consume în ajun mâncăruri unsuroase.
          Fetele, în schimb, erau puţin mai norocose: dacă se uitau în fântână în timp ce băteau clopotele, puteau să desluşească printre undele apei chipul viitorului soţ. Cocoşul care cânta în amiaza mare în timpul postului, prevestea moartea unui membru al familiei. Dacă persoana “vizată” trecea în lumea cealaltă de Crăciun, era considerată norocoasă, întrucât i se iertau toate păcatele.Masa festivă trebuia să conţină obligatoriu carne de porc prăjită, curcan copt la cuptor şi cozonac cu nuci, pentru a fi completă. Bradul se împodobea cu fructe, prăjituri, dulciuri şi lumânări. La început, Iisus aducea cadourile şi nu Moş Crăciun.

         In unele zone din România, in Ajunul Craciunului, fermierii obisnuiesc sa inapoieze tot ce au imprumutat in cursul anului. In judetul Mehedinti, parintii pun monede in buzunarele copiilor lor, pentru ca acestia sa aiba un an nou bogat. 
         De asemenea, in Ajunul Craciunului, painea asezata sub masa simbolizeaza norocul pentru intreaga familie, iar graul e pus sub fata de masa pentru ca noul an sa aduca recolte bune.
         In România, Craciunul este precedat de postul specific, reprezentat de catre Biserica Ortodoxa, care dureaza sase saptamani (din 15 noiembrie pana pe 24 decembrie). Postul presupune renuntarea la carne, oua si lapte, sau cum bunicii nostri ar spune, renuntarea la alimente dulci.
          Un post adevarat inseamna renuntarea la dragoste fizica, la alcool si achitarea tuturor datoriilor. Oamenii de la sat nu asculta radio in timpul perioadei postului, nu se uita la TV si nu se duc la nici o petrecere. Postul se incheie in noaptea de Craciun.
          La data de 20 decembrie, oamenii sarbatoresc "Ziua lui Ignat". In acea zi, nu au voie sa faci nici o treaba, ci trebuie sa pregateasca carnea de porc. Conform traditiei, cei care sunt saraci si nu-si permit un porc (care de obicei este sacrificat si pregatit la domiciliul gospodarului) trebuie sa sacrifice un alt animal.
          O credinta veche este ca in noaptea dinaintea zilei lui Ignat, porcul isi viseaza taierea. Cei care sunt slabi de inima si li se face rau la taierea porcului nu le este permis sa participe la aceasta ceremonie, cu exceptia cazului in care porcul moare incet si carnea nu este buna mult timp. Bunicii obisuiesc sa faca semnul Sfintei Cruci pe fruntile nepotilor, pentru ca acestia sa fie sanatosi.
    Barbatii si femeile sunt insarcinati cu taierea si pregatirea slaninei, carnatilor si altor specialitati traditionale. Si astfel, incep pregatirile pentru sfanta sarbatoare de Craciun. Gospodinele pregatesc carnea pentru sarmalele delicioase, pentru fripturi, precum si unsoarea pentru coacerea prajiturilor.
    In trecut, copiii primeau de Craciun covrigi, nuci si mere.
          Astazi, acestea au fost inlocuite cu bani, bomboane si prajituri. Ambii parinti si copiii merg la colindat in Ajunul Craciunului. Casele sunt frumos decorate, curate si gata de a primi colindatori. Colindatul este un ritual reprezentat de texte ceremoniale (colinde), dansuri si gesturi specifice. Colindele transmit mesaje si urari de sanatate, prosperitate, recolte bogate si indeplinirea tuturor dorintelor. Colindatul este cea mai raspandita traditie romaneasca.
          Transilvania, sunt prevazute tabele de asteptare pentru colindatori. Colindatul incepe ziua in zori si se incheie la asfintit. Dupa ce canta doua sau trei colinde in curte, tinerii sunt invitati inauntru, pentru a fi primiti corespunzator si serviti cu mancaruri si bauturi traditionale. Ajunul Craciunului este o mare oportunitate pentru romani de a-si vizita prietenii, vecinii si rudele.
          In unele zone ale României, exista un obicei numit "ingrijirea icoanei", care simbolizeaza nasterea lui Iisus Hristos. In partea de nord a Moldovei, Ajunul Craciunului se sarbatoreste cu mancare de post. Si nimeni nu are voie sa descopere masa, pana cand preotul intra pe usa.
    Preotul binecuvanteaza sarbatoarea, el este primul care gusta bucatele, si numai dupa aceea pot incepe si ceilalti sa manance. Sacrificarea porcului in ziua de Ignat este un obicei pur romanesc, care a fost, de fapt, "crestinat" la sfarsitul varstei mijlocii. Ca intotdeauna, exista o legenda in spatele acestui obicei. Legenda spune ca un om numit Ignat, incercand sa sacrifice porcul, si-a lovit accidental tatal in cap cu un topor.
          In traditiile românesti de Craciun, in cadrul familiei românesti tipice, exista multa dragoste si respect, se recita poezii si se povestesc basme. Oricine vrea sa cunoasca spiritul romanesc trebuie sa intre intr-o casa de români, mai ales in timpul iernii. Se va vedea salutul românului, cum face el semnul crucii inainte de a manca sau inainte de taierea painii. Femeia românca face semnul crucii de trei ori.
         Exista multe traditii frumoase si obiceiuri specifice celor doua sarbatori de iarna mari: Craciunul, si care semnifica nasterea Domnului Hristos, si Ajunul Anului Nou. Obiceiurile si traditiile sunt comune pentru toate locurile din lume ... insa inimile oamenilor sunt cele mai importante in timpul unei sarbatori. Sarbatoare sau nu ... fara Iisus Hristos Insusi, Craciunul nu este altceva decat o alta traditie. 

    10 greseli la inceputul unei relatii


    1. Faza de inceput este cea mai frumoasa – este o parere unanima. E mult mister, vraja, speranta , emotia descoperirii, imaginatie… Incearca sa prelungesti cat mai mult aceasta etapa. E de neuitat.
    2.Daca relatia se dezvolta prea repede de la inceput, exista riscul ca ea sa se consume mult mai repede. E bine sa va lasati amandoi ragazul necesar pentru a savura fiecare etapa, de a va bucura din plin de fiecare moment.
    3. Cand relatia voastra este la inceput, nu vorbi despre defectele tale. Il poti speria pe celalalt si nu vei face decat sa-l indepartezi. Dezvaluie-ti treptat diferite laturi ale personalitatii tale. Lasa-te descoperit(a) treptat, pas cu pas. Cand dragostea partenerului (partenerei) se va intensifica, toate micile defecte vor fi privite cu mai multa toleranta.
    4. Nu uita ca dragostea merge mana in mana cu respectul si increderea. Si toate acestea se castiga si se construiesc treptat, cate putin in fiecare zi. In plus, daca astepti din partea partenerului (partenerei) respect, trebuie la randul tau sa-i acorzi respect.
    5. Lasa-i persoanei iubite libertate de miscare. N-o sufoca cu dragostea ta, oricat ar fi ea de intensa. Exista riscul ca s-o plictisesti sau sa te creada prea posesiv (posesiva).
    6.Nu te arata excesiv de gelos(geloasa). Gelozia nu inseamna dragoste, este mai degraba dorinta de posesiune. Si in timp va ajunge sa erodeze relatia. Totusi, in doze foarte mici, gelozia poate sa condimenteze o relatie, pentru ca ne ajuta sa constientizam cat de mult insemnam pentru celalalt, sau cat de importanta este persoana iubita si cat de devastati am fi daca am pierde iubirea ei.
    7. Chiar daca crezi ca ti-ai descoperit jumatatea, nu te grabi sa-ti descoperi (si mai ales sa-ti dezvalui) dorinta de a te casatori. Casatoria este o decizie importanta si exista riscul ca partenerul( partenera ) sa fie cuprins(a) de panica si sa se indeparteze.
    8. O alta latura placuta a dragostei este latura ei ludica. Jocurile intre indragostiti, retragerea ( pentru a vedea ce se intampla) sau crearea unor situatii surpriza (pentru a vedea cum reactioneaza celalalt) sunt folosite adesea ca mijloc de seductie.
    9. Dar, cel mai adesea, jocul este o modalitate de testare a persoanei iubite, mai ales in faza de inceput a relatiei. Cei antrenati in aceste “jocuri” ale dragostei, cauta –constient sau nu – raspunsuri la intrebari de genul: Cat de important(a) sunt pentru tine? Ce ai face daca m-ai pierde? Cat de liber(a) sunt sa plec, daca vreau acest lucru?
    10. Si mai ales, nu uita cat de importanta este comunicarea, mai ales in aceasta faza de inceput a unei relatii, cand va cunoasteti destul de putin unul pe celalalt. Se pot crea foarte usor situatii confuze, neintelegeri sau interpretari gresite. Exceptand situatia –ideala!- cand va intelegeti din priviri si cuvintele sunt de prisos. Dar asta se intampla destul de rar, de ce sa nu o recunoastem?